Căpitanul Popescu

Căpitanul PopescuComandant al unui escadron din Regimentul 4 roşiori

"

În primele zile ale lunii Noembrie 1916 Divizia I de cavalerie era singura trupă care încă nu primise botezul sângelui şi eram de aceia toţi în credinţa că rolul nostru e încă şters şi ne deprinsesem cu ideia că iernăm în Târnavele, un sat confortabil, în care primisem ordine să ne instalăm pentru vremea rece ce începuse a prevesti o iarnă aspră.

Duceam o viaţă boerească, fără nici o lipsă de nici un fel şi nu ne lovea nimic de cât comunicatele triste ce ne desemna tot mai clar ce prost stăm pe toate fronturile.

În ziua de 6 noembrie o notă telefonică în franţuzeşte: ”Les affaires vont mal a Jiu, il fau sacrifier la Divizion de cavalerie (!)”5, ne pune în marş grăbit spre Jiu, marş făcut numai în trei nopţi consecutive, pe o vreme ploioasă de toamnă, cu cai şi oameni extenuaţi de oboseală, parcurgând drumuri presărate cu trupe retrăgându-se în debandadă şi coprinse de panică, de refugiaţi de toate clasele sociale, de bocetele femeilor care ne jeleau, căruţe răsturnate, copii morţi de frig şi foame; şi peste toate aceste guvernau felurite ordine militare şi administrative care se contraziceau şi măreau dezastrul la cel mai eficace ajutor ce putea obţine inamicul triumfător contra noastră.

Şi noi mergeam, o mână de cavalerişti, să ţinem un front pe care nu-l putea ţine un întreg corp de armată.

Conduceam un escadron din Regimentul 4 Roşiori, un escadron ce-l aveam numai de o lună şi nu cunoşteam încă oamenii mei; eram puţin îndoit de cât m’aş putea bizui pe ei, mai ales că ştiam cum soldatul nostru se dovedise pe alocurea predispus la panică, aveam în schimb oficeri (!) de un cavalerism perfect, lucru ce s’a dovedit de îndată ce s’a început lupta-mi-au murit toţi.

Am trecut Oltul la Stoeneşti şi am sosit la Caracal unde am aflat că inamicul a intrat în Craiova şi tema noastră era acum de a o recuceri şi prin aceasta să fie ameninţată aripa dreapta germană, fapt ce ar fi produs întârziere marşului lor şi ar fi trecut astfel mai uşor coloanele noastre ameninţate la Slatina.

În Caracal, jale şi pustiu, am stat în cvartier la un bătrân cu două fete mari, care mă întreba ce să facă cu ele; mi-a fost frică să-i dau vre-un sfat să nu devin astfel autor moral al păţaniilor lor ulterioare. După câteva ore de odihnă numai, am plecat spre Craiova.

Am început a avea ştiri mai precise de coloanele germane care veneau spre noi: Erau 16 regimente de cavalerie, care formau Corpul Schmetow6 cu tot utilajul modern, multă artilerie, mitraliere, biciclişti, şi noi, două regimente a trei escadroane şi două baterii, care nu au putut trage nici un foc.

În ajunul luptei, seara, mă chiamă comandantul regimentului şi-mi spune că la 1 km de noi într-un sat vecin se află inamicul şi nu ştie ce forţe are; iar că trebuie să plec imediat chiar în timpul nopţii să-l măcelăresc prin surprindere. Era o noapte atât de întunecoasă, că nu puteam vedea nici călăuza, un ţăran îmbrăcat în alb care mergea pe jos înaintea nasului calului meu la un pas. Ajuns în apropiere, am descălecat escadronul şi l-am împărţit în 3 detaşamente sub comanda a câte un oficer, ca să intrăm brusc din toate părţile de o dată şi să-i omorâm din somn cu baioneta; am dat ordin să nu tragă nimeni focuri ca să nu ne trădăm prezenţa în apropierea lor.

În sat am sosit noaptea la 12, de unde, cu scurtă vreme înainte, plecaseră nemţii care fuseseră din timp anunţaţi de spionii lor despre sosirea noastră acolo. Ne-am instalat până dimineaţă la o doamnă Stoenescu, proprietară, care avea în 4 odăi vreo 40 de cucoane fugite din Craiova şi care erau ca nebune de spaimă văzând că lupta trebuia să se desfăşoare chiar în satul unde ele se refugiaseră, tocmai ca să fie cât mai ferite de aşa ceva. La ora 2 noaptea primesc ordin să fiu gata în zorii zilei pentru şarja călare împreună cu restul brigăzii, o brigade de Kuiraseri prusacă, ce trecuse spre podul de la Stoeneşti, tăindu-ne astfel retragerea. Mi-am dat seama imediat că eram perduţi fără folos, 14 regimente în faţă şi 2 în spate, iar noi, două toate şi acelea necomplecte (!). La 5 dimineaţa, după ce băusem noaptea nu ştiu câte ciaiuri şi cafele, mă găseam încolonat pentru şarja călare; ne îmbrăcasem toţi cu ce aveam mai nou, de la chipiu până la cisme Chantilli, era haina de paradă, de ultima paradă. Ştiam dinainte rezultatul zilei, era ultima noastră zi, zi de luptă grea, din care nu era scăpare, era lupta de sacrificiu fără izbândă, era pieirea pentru gloria de mai târziu pe care nu ne era dat s’o vedem. Pentru mine personal era şi ziua jubileului de 3 ani în mariage, era 10 noembrie 916-

Am stat pe şosea multă vreme şi după ce a răsărit soarele, aşteptam ordinul de atac, care nu mai sosea, nu ştiam de ce. Aveam un comandant de brigadă prudent şi nedecis, care dându-şi seama de jertfa inutilă, ezita să ne dea morţii un moment mai devreme. Între timp a preferat să schimbe planul şi anume în loc să plecăm contra brigăzii din spatele nostru, să atacăm grosul Corpului Şmetow din faţă şi am plecat în executarea acestei din urmă idei.

Eram în vârful avantgardei, înaintam spre Robăneşti, când, în sat, văd un oficer prusac în mijlocul şoselei cu mâinile în buzunar privindu-ne cu indiferenţă; el era singur şi comanda o patrulă de 10-15 cai, ascunşi în dosul primăriei.

El, nevoind să se predea, am ordonat să fie împuşcat şi din patrula lui nu a(!) rămas decât 2-3, iar el, oficerul, după ce a rupt cu mâna lui telefonul primăriei, a primit vreo şapte gloanţe şi a murit după puţină vreme fără să vrea să vorbească, decât numele – era Contele Gueschke din al doilea de Kürasieri, de 18 ani, tânăr sublocotenent avansat pe frontul rusesc; a murit într-o căruţă ce-l ducea la doctoru’ nostru şi cu mare greutate am putut ţine oamenii noştri să nu-l linşeze – pedeapsa sfidării lui.

Acest incident mic arăta că lupta începe.

Ordinele de luptă ce primesc sunt neclare şi cu portiţe de neresponsabilitate din partea comandamentului, care nu ştia nici el ce să facă. Îmi revine însărcinarea să atac pe jos o pădure fără să ştiu ce e în ea. Am înaintat imediat trăgând fără să ştiu în ce şi mai ales cu cât folos. Am părăsit caii descălecaţi cu tristeţă, ştiam că nu-i mai văd; îmi lăsam în ei parcă tot trecutul şi pe ai mei de care nu ştiam ce gândesc pentru viitor. Un călăreţ în galop grăbit mă strigă tare, era o scrisoare de la colonelul Gavriliu, care lupta la o mică distanţă de acolo fără ca eu să fi ştiut; o maşină grăbită trecuse pe şosea cu generalul Spirescu în ea, mă duc cu gândul la Buzău, de care mă leagă atâtea etape ale vieţei, ce stă acum să-şi rupă firul pe malurile Jiului, aci la Robăneşti. Lupta de desfăşoară, mă interesează, e ceva nou pentru mine, o manevră cu morţi mulţi şi gloanţe veritabile, sgomot îngrozitor de tunuri de toate calibrele care-mi seceră oamenii; îmi mor 2 oficeri, aproape toţi sergenţii, de oameni nu ştiu exact căci trăgând culcaţi, cei morţi rămân pe loc aşa că nu ştiam câţi din cei culcaţi nu se vor mai scula la înaintare. Nemţii ies din pădure spre stânga, mulţi, mulţi câţi nici nu ne vine a crede şi cu intenţia vădită de a ne înconjura aripa. Fac atunci cu escadronul o conversiune la stânga, ei neştiind ce forţe am, îşi opresc înaintarea pentru a-şi face recunoaşterile asupra mea. Între timp regimental meu dă ordin de retragere, ordin ce nu-mi soseşte, curierul fiind împuşcat pe drum, de aceia eu înaintez mereu călcând involuntar ordinul de retragere, lucru ce se interpretează ca un eroism deplasat din parte-mi de către comandantul superior. La un moment dat ne găseam în tabloul neînţeles că 3 escadroane se retrăgeau şi unul, al meu singur, înainta numai cu cei câţiva oameni rămaşi, contra unui inamic covârşitor, care, şi acesta, a oprit înaintarea crezându-se în faţa unei curse, pe care nu şi-o putea explica. Asta produce nemţilor o mare întârziere, lucru ce se interpretează de şefii mei în retragere, care priveau acţiunea mea de pe dealul din spatele meu, ca un act de răspundere personală, fapt ce atrage citarea mea prin ordin de zi pentru bravură; bravură din parte-mi inconştientă, crezându-mă în cadrul ordinilor date, fără să ştiu însă că produc nemţilor o întârziere atât de mare astfel ca artileria noastră să-şi poată trece coloanele ameninţate peste podul de la Slatina.

Mai eram la 300m de nemţi, îi văd perfect, le aud comenzile, artileria lor cu tirul regulat de rachete colorate mă lasă aproape singur, cad şi eu; fără nici o durere, n’am simţit nimic.... numai sângele din juru-mi arată că sunt rănit, cum, în ce parte, nu văd, nu simt, fapt că nu mă puteam scula de jos cu toate eforturile mele. Chem pe locotenentul Văcăreanu7 să-i las comanda, mi se raporteză: Dnii. oficeri au murit toţi!.... surpriză dureroasă, sergenţii asemenea, mai era un caporal, trompetul şi plutonierul major, pe care îl rog să mă mute mai în vale puţin. Ploaia cădea rece, slăbeam câte puţin puţin dar fără dureri; îmi părea rău că mor învins. Când să mă ia cu doi soldaţi pe braţe, nu avea de unde să mă apuce, toate mă dureau, hemoragia creştea, eram palid îmi spune un ţigan potcovar care ajuta la transportul meu. Neavând tărgi şi nici un mijloc, doctorul cu ambulanţa rămas la vre-o 3 km, noi îl credeam plecat în retragere cu restul regimentului, am fost târât de mâini care nu-mi erau rupte şi cu faţa în jos, suportam bine sistemul:pământul era arătură udată de ploaie şi mă simţeam bine... cât am mers aşa nu ştiu, leşinasem! După un timp m’am trezit din cauză că mi se rupseseră hainele şi nasturii de pe piept şi pântece şi mi-am simţit pielea pe umezeala rece a pământului; în acest timp întâlnesc pe căpitanul Dianu care contraataca cu escadronul şi care dă ideia să mă puie pe 2 carabine, sistem perfect: o carabină pe sub piept şi una pe sub încheietura picioarelor cu pântecele, ambele ţinute de capete de câte un soldat, picioarele întinse înapoi de un al 5-lea iar mâinile atârnând în jos.

Am mers aşa vre-o 200m şi eram mulţumit, când un şrapnel îmi omoară soldatul ce-mi ţinea picioarele şi pe cel din stânga a carabinei dinapoi, cu care ocazie în căderea mea jos mi se răsuceşte piciorul drept care era deja complect fracturat de sus, aşa că-mi agravez starea şi prin relaxarea tendoanelor şi a nervilor şi aşa destul de nenorociţi prin fracturile complicate ce aveam.

Eram fără posibilitate de alt ajutor, când o căruţă de cartuşe în retragere e adusă de plutonier şi sunt cu mare greutate urcat în ea cu faţa în jos şi cu picioarele atârnând peste scândura pe care şedea vizitiul înspre coada cailor şi astfel în galop – era nevoie de grabă din cauza hemoragiei – am găsit pe doctorul regimentului împachetând ambulanţa pentru a se retrage şi el după regiment. Bine înţeles m’a luat în lucrare, mi-a tăiat complect hainele de sus până jos, că nu puteam fi desbrăcat şi a constatat fractura ambelor picioare sus la încheetura cu corpul, la stânga, pe unde a intrat glonţul, fractura era simplă, apoi intrând în pântece lateral mi-a spart vezica, uretra; s’a răsturnat glonţul şi a lovit piciorul drept pe lat, dându-mi o fractură cu os în ţăndări, astfel că i-a produs o scurtare de 6cm. Glonţul în drumul lui a luat şi ştofă şi blană din haina cu care eram îmbrăcat şi le-a presărat cu murdăria lor pe tot traiectul rănei, lucru ce mi-a cauzat întârziere de peste un an în vindecare de şi am avut un tratament bun, atât medical cât şi omenesc.

După ce am fost pansat am fost aşezat în pielea goală pe o targă şi înfăşurat în o pătură, că haine nu mai aveam – eram rămas fără bagaje şi hainele de pe mine tăiate în bucăţi; am fost depus cu targă cu tot în casa unei ţărănci din apropiere în timp ce ambulanţa se pregătea să plece. Impresionat de faptul că doctorul mă lasă nemţilor – regulamentul zice că muribunzii se lasă sub protecţia crucei roşii în casele locuitorilor pentru a fi îngrjiţi şi îngropaţi de inamicul în înaintare. Şi în cazul acesta eram eu! Am rugat totuşi stăruitor să fiu luat cu ambulanţa şi doctorul mi-a cedat de milă probabil şi contrar procedeului normal în asemenea împrejurări.

Plecaţi în goana cailor spre Olt, vedeam din ambulanţă cum se retrage regimentul cu caii oamenilor rămaşi aci, presărând câmpia şi cum îi petrecea focul artileriei nemţeşti care nu-i slăbea o clipă şi care umplea văile cu încă şi încă alte cadavre.

Am mers aşa, nu ştiu cât, iar cei 6 cai voinici de la ambulanţă ne duceau ca să sosim la Olt în timp util, când, iată că opreşte ambulanţa şi doctorul, care era pe capră, îmi strigă: nemţii!

Vine la mine un oficer de Husari foarte tânăr şi elegant se prezintă cu formula lor de politeţă şi aflând că sunt căpitan, îmi cere voie să ne declare prizonieri!!!

Ne pune o santinelă pe capră şi ne dă direcţia înapoi spre Craiova, care căzuse de curând, şi el pleacă. Pe drum ne întâlneşte un wagmistru neamţ, care cu toate protestările noastre, ne ia toţi caii de la ambulanţă, zicând că nu are ce face, el a pierdut mulţi cai în luptă şi are de luptat încă mult în urmărire până la Bucureşti. Iată-ne acum în mijlocul drumului pe şoseaua Caracal – Craiova, în ambulanţa fără cai. Santinela noastră intră la casa cea mai apropiată şi vine cu o căruţă cu un cal a(!) unui ţăran bătrân şi ne mutăm în acea căruţă; eu, bine înţeles cu targă cu tot, targa însă fiind mai lungă de cât căruţa, mi-o fixează cu picioarele din urmă pe spetezele codârlei, lucru ce mă sdruncină îngrozitor.

Efectul primei injecţii de morfină se isprăveşte, oasele scârţâie la mişcările căruţei, mă doare! Calul, păcătos şi nărăvaş, nu ne poate duce, se dau toţi jos afară de mine şi moşu care mână în timp ce se înserase şi se lăsa tot mai frig, doctorul pune pe mine o blană a lui. Moşu tot bătând calul nărăvaş se ambalează şi din goana lui nebună nu poate fi oprit de cât departe de cei rămaşi pe jos, care auzind de ţipetele moşneagului, mă căutau pe jos prin întunerec venind în urma noastră. Cum n’am căzut, nu ştiu! Am sosit la satul Leu care avea intrările baricadate de copaci răsturnaţi de nemţi ca să-şi poată repauza noaptea trupele fără grija surprinderei economisind în acelaşi timp şi cât mai mult santinelele de pază. Căruţa se opreşte în faţa unei straje, care raportează la telefon comandantului din centrul satului că a sosit un căpitan român grav rănit şi trebuie să intre în sat. Un oficer trimis să vadă dacă e cazul a se deschide abatisele constată din interogatoriul ce-mi ia, că eu îi sunt coleg de şcoală de la Danzig, unde stătusem un an cu paturile alături în aceiaşi cameră; un bun şi adevărat prieten căpitanul von Faber du Foure, era acum în regimentul 25 Dragoni albi (Olga Dragoner) şi după explicaţiile ce schimbăm constat că luptasem şi contra escadronului lui. Dă ordin imediat să fiu lăsat a trece, mi se aduc 5 doctori, toţi de la brigada lui, ce era cantonată acolo, un nou şir de injecţii şi sunt pus la o femeie în tinda încălzită – eram înfrigurat, poate şi de temperatura care mi se ridicase mult, dar şi de vremea rece de toamnă. În aceiaş(!) casă erau şi mulţi nemţi, grade inferioare, toată casa ocupată şi eu nu aveam loc de cât cu targa pe jos; eram mulţumit la acest adăpost, nu mă mai durea nimic – eram într-o beţie somnolentă şi nu mă deranja de cât desele vărsături provocate de morfină. Femeea de gazdă având de servit atâţia musafiri, şi neavând pe unde trece de cât peste targa mea, îmi ştergea nasul şi gura poate de 10 ori pe cias cu poalele fustei ei. Seara s-a dat ordin să plece nemţii din casă, şi să mi-o lase numai mie la dispoziţie împreună cu Dr. Răzvan, mi s-a adus de asemenea şampanie ca să mă reconfortez; peste noapte mi se săpase groapa şi se luase toate măsurile ca în zori să fiu înmormântat. Dimineaţa mare fu surpriza doctorului, care dormise cu mine în odaie, să mă vadă trăind şi încă foarte în putere, el avea aerul necăjit că necomptând azi pe existenţa mea, nu luase din ajun nici o măsură pentru transportarea mea mai departe spre Craiova; căpitanul, prietenul meu, voise a ne pune la dispoziţie o automobile sanitară, dar doctorii toţi au opinat că nu ar fi nevoe, aşteptându-mă să mor; şi acest prieten plecase cu noaptea în cap în continuarea luptelor de urmărire cu ai noştri, după ce lăsase ordin să nu ne lipsească nimic.

M’au pus atunci într-un car cu boi şi cu un dragon ca santinelă, am plecat încet spre Craiova pe şosea. A(u) defilat prin faţa noastră vreo 10 regimente de cavalerie germană, cele cu care luptasem în ajun, ameţisem, atât erau de nesfârşiţi. În car eu eram învelit în blănurile doctorului, iar el cu lampas la pantaloni făcea nemţilor o bucurie deosebită crezând că au prins un general – la ei numai generalii au lampas. Un soldat neamţ care în luptă îşi sfâşiase cismele, vine şi le ia cu forţa pe ale doctorului, lăsându-l desculţ, şi el a rămas în ciorapi, că deşi avea altele în cufăraşul pe care şedea, i-a fost frică să nu i le ia şi pe acestea de le-ar fi îmbrăcat. Plecând înainte, toate protestările mele energice că nu e lucru civilizat să se descalţe un general, odată cu răspunsul că „Dv. aţi fost mai civilizaţi la Jiu?”au rămas zadarnice, când după 100m.distanţă se întoarce neamţul în goană după noi să-i restituie doctorului ghetele că-i erau prea strâmte.

Drumul m-a chinuit mult; am sosit la Craiova tocmai seara târziu şi abia acum îmi dau seama că mergeam de 2 zile şi nu urinasem nici o dată, toată urina intra în muşchii picioarelor şi în sânge, ceia ce a făcut să am de la început septicemie generală, infecţie totală a sângelui, 400 temperatură, temperatură ce nu m-a părăsit timp de 7 luni niciodată.

La poarta Craiovei un sergent de husari mă întreabă la ce spital vreau să merg prezentându-mi o listă de 6 spitale - primise ordin telefonic de la prietenul meu. Nu ştiam ce să aleg, mă simţeam stins din viaţă, îmi era egal; însă auzind că e şi unul al damelor române am preferat acolo, unde credeam că voi putea lăsa câteva vorbe alor mei cu credinţă că le vor parveni. Căruţaşu înţelegând greşit indicaţiile neamţului, sunt dus la un alt spital, tot românesc dar de mică chirurgie unde nu mă foloseam cu nimic.

Fiind târziu am mas noaptea acolo, unde mereu se perinda prin faţa mea tot felul de cucoane şi femei, care, pline de curiozitate veneau să mă vadă şi plângeau în faţa mea că nu mai pot scăpa cu viaţă, mă întrebau de am nevastă şi copii, ce grad am, eu fiind un morfoloc învelit în multe ţoale fără grad vizibil. Între timp pansamentele nu mi se puteau schimba din cauză că nimeni nu se putea atinge de mine de dureri mari ce aveam, mă înţepenisem complect în targă şi nu avea de unde să mă apuce. A doua zi tocmai la ora 16 sunt mutat la Spitalul Crucii Roşii unde mă întâmpină Dna. Murgoşanu. Directoarea îmi ia temperatura şi după ce intru în salonul oficerilor, unde erau 16 în acea zi, dar în scurtă vreme am rămas numai 3, mă recomand lor cu glas tare şi găsesc încă 3 oficeri din regimentul meu, căzuţi în aceiaş luptă cu mine, mai norocoşi însă sosiseră din ajun cu automobile sanitare şi erau şi mai uşor răniţi, afară de Lt. Roşca8 care avea vreo 20 de răni şi care a murit a doua zi de cangrenă gazoasă.

Imediat nia (!) şi dus în salele(!) de operaţie, unde cu mare chin şi jale sunt pus pe masă, un doctor elevţian adus de regina noastră, nu l’ar mai fi adus, doctor care era mamoş de specialitate, îi spune Dnei. Murgoşanu în franţuzeşte că nu are ce-mi face şi că să mă puie deoparte să mor liniştit cu injecţii de morfină, a dat-o pe nemţeşte când i-a făcut semn că eu nu-s soldat ci căpitan, şi enervându-se în fine când a văzut că eu ştiu şi nemţeşte a plecat pur şi simplu la alt rănit, că erau mulţi, foarte mulţi care aşteptau ca mine!

M’a adus înapoi după ce mi-a schimbat vata şi pansamentul şi mi-a destinat patul lângă fereastră.... ce coincidenţă! eu, aşa de friguros şi pe o iarnă ce se anunţa atât de grea; dar aveam marele avantaj că de la fereastră mă ridica cu pat cu tot şi întorcând capul, puteam arunca o ultima privire prietinilor (!) mei care se duceau zi de zi, micşorându-ne astfel numărul celor rămaşi.

Alt doctor aci mai era o domnişoară Lempp9, tânără de tot şi foarte frumoasă, care m’a instalat în pat şi cu ajutorul D-rului.Răzvan mă adoarme fără nici o pregătire şi-mi răsuceşte piciorul drept la loc, că de la împuşcarea soldaţilor ce mă transportau de pe câmp, îmi ajunsese în cădere, călcâiul aproape în locul vârfului. După ce mă trezesc, fac cunoştinţe: eram mulţumit, era cald înăuntru, cucoane multe, harnice şi frumoase, spital luxos, lenjerie de olandă; mă simţeam totuşi străin, fără rost, fără dragoste, şi îngrijirea, deşi bună, impecabilă, o vedeam parcă făcută din datorie şi devotament adresat ideii de patrie şi nu mie personal cum e acasă la ai tăi.

Toate aveau însă sfârşitul lor apropiat, foarte apropiat îl vedeam; că aşa observam pe feţele tuturor şi din tratamentul special şi inspirat de milă ce vedeam, deduceam sigur apropierea unui sfârşit, poate chestie de ciasuri numai....."